marți, 31 mai 2011

Oriana Fallaci-Scrisoare catre un copil nenascut-fragment traducere personala

Ti-am scris trei povesti. Mai bine zis nu le-am scris: pur si simplu le-am gindit. Iti povestesc una: Era odata o fetita indragostita de o magnolie. Magnolia crestea in mijlocul unei gradini si fetita statea zile intregi privind-o. O privea de sus pentru ca locuia la ultimul etaj al casei de alaturi si o privea de la o fereastra deschisa ce era unica fereastra deschisa in acel loc. Copila era micuta si pentru a privi magnolia trebuia sa se suie pe un scaun, iar mama cand o prindea tipa: „O, Dumnezeule, cade, cade jos!”. Magnolia era mare, cu ramuri si frunze mari, si flori mari ce se deschideau ca niste servetele curate pe care nu le culegea nimeni pentru ca erau prea sus. De fapt aveau tot timpul sa imbatrineasca, sa se ingalbeneasca si sa cada ca un puf la pamant. Fetita visa totusi ca cineva va reusi sa culeaga o floare cat e inca alba, si pentru asta astepta la fereastra cu bratele sprijinite pe pervaz si capul sprijinit in miini. In fata si in jur nu erau case, doar un perete ce se ridica stramb intr-o latura a gradinii si se termina intr-o terasa cu rufe intinse la uscat. Se intelegea cand erau uscate dupa cum se zbateau in vant si atunci venea o femeie ce le aduna intr-un cos si le lua. Dar intr-o zi femeia veni si in loc sa adune rufele se opri si ea sa priveasca magnolia: parea ca studia modalitatea de a culege o floare. Ramase acolo mult, ganditoare, in timp ce rufele se zbateau in vant. Apoi veni un barbat ce-o imbratisa. L-a imbratisat si ea si curand se lasara impreuna pe pamant, se zbatura indelung si la sfirsit zaceau adormiti. Copila era surprinsa, nu intelegea de ce cei doi s-au culcat pe terasa in loc sa se ocupe de magnolie, sa incerce sa culeaga o floare, si astepta rabdatoare sa se trezeasca, cand aparu un alt barbat, foarte infuriat. Nu zise nimic dar era clar ca era nervos pentru ca se arunca imediat pe cei doi. Intii asupra barbatului, insa acesta facu un salt si scapa, apoi asupra femeii ce incepu sa alerge printre rufe. Fugea si el si in sfirsit o prinse. A ridicat-o ca pe un fulg si o arunca la pamant: spre magnolie. Femeii ii trebui ceva timp sa ajunga la magnolie. Dar ajunse si cazu peste ramuri cu un zgomot mai surd decit cel al florilor ce cadeau galbene la pamint. O creanga se rupse. Si in acelasi moment, femeia se agata de o floare. Si o culese. Ramase imobila cu o floare in mana. Atunci fetita isi chema mama. Ii spuse „Mama, au aruncat o femeie in magnolie si a cules o floare” Mama veni, tipa ca femeia era moarta, si din acea zi fetita fu convinsa ca pentru a culege o floare o femeie trebuie sa moara.
Acea fetita eram eu, si Dumnezeu vrea ca tu sa inveti, in modul in care am invatat eu ca invingator e mereu cel mai puternic, prepotent si mai putin generos. Dumnezeu vrea ca tu sa nu intelegi timpuriu, asa cum am invatat eu, ca o femeie e prima care plateste o asemenea realitate. Dar eu gresesc sperand contrariul. Trebuie sa-ti urez sa pierzi devreme aceasta virginitate ce se numeste copilarie, iluzie. Trebuie sa te pregatesc de acum sa te aperi, sa fii mai iute, mai puternic, si sa-l arunci tu din balcon. In special daca esti o femeie. Si asta e o lege nescrisa dar obligatorie. Ori eu ori tu, ori ma salvez eu ori te salvazi tu, asa suna termenii acestei legi. Vai de tine daca o uiti. Aici la noi fiecare face un rau altcuiva, copile. Daca nu o face, moare. Si nu asculta pe cei ce zic ca moare cel mai bun. Moare cel mai slab, care nu e obligatoriu si cel mai bun. Eu nu am pretins niciodata ca femeile sunt mai bune ca barbatii, ca pentru bunatate ar merita sa moara. A fi bun sau rau nu conteaza, viata aici nu depinde de asta. Depinde de un raport de forte bazat pe violenta. Supravietuirea e violenta. Vei incalta pantofi de box pentru ca cineva a omorat o vaca a jupuit-o pentru a face piele. Te vei incalzi cu o blana pentru ca cineva a omorat un animal, o suta de salbaticiuni, pentru a le lua blana. Vei manca ficat de pui pentru ca cineva a omorat un pui ce nu facea nici un rau la nimeni. Si nici macar asta nu e adevarat, pentru ca si el facea rau cuiva: devora viermii, ce mergeau in pace gaurind salata. E mereu unul ce maninca un altul sau jupoaie un altul pentru a supravietui: de la oameni la pesti. Chiar si pestii se mananca intre ei: cei mai mari ii inghit pe cei mai mici. Si asa pasarile, insectele, oricine. Din ceea ce stiu doar pomii si plantele nu devora pe nimeni: se hranesc cu apa, soare, aer, si gata. Dar cateodata isi fura soarele si apa chiar si ei, sufocindu-se, exterminindu-se. Si este oare cazul ca tu sa cunosti asemenea orori, tu ce traiesti si te hranesti si te scalzi fara sa omori pe nimeni? 
Si asta e o poveste. Era odata o fetita careia ii placea mult ciocalata. Dar din ce ii placea, mai putin o manca. Si stii de ce? A fost un timp in care ii dadeau cat ar fi voit. Timpul in care locuia intr-o casa plina de cer ce intra pe ferestre. Dar intr-o zi s-a trezit intr-o casa fara cer si fara ciocolata. De la fereastrasa ce se gasea aproape de tavan si aparate cu gratii, se vedeau doar picioare ce mergeau inainte si inapoi. Se vedeau chiar si caini si de colo pana colo asta era o placere pentru ca ei se vedeau intregi: de la cap la coada. Dar imediat ridicau o labuta si faceau pipi pe pervaz, in timp ce mama fetitei plingea: „Asta nu,asta nu!” Mama sa plingea mereu, pentru toate, chiar si cand se adresa pantecului ce ii intindea sortul, si se adresa cuiva aflat inauntru, spunandu-i: nu puteai sa alegi un moment mai rau! In timp ce tata incepea sa tuseasca in pat, o tuse ce il lasa ca mort. Tata statea in pat chiar si ziua, cu fata galbena si ochii sticlosi. Tristi. Dupa calculele fetitei, sfirsitul ciocolatei ar fi coincis cu boala tatalui si mutatul in aceasta casa fara cer si fara bucurie. Pe scurt cu lipsa de bani. 
Pentru a avea bani, mama fetitei mergea sa faca curatenie in casa unei frumoase doamne careia ii vorbea cu tu si care ii raspundea cu tu. Aceasta era o matusa bogata, care-si schimba mereu rochiile. Se zicea chiar ca ar avea o geanta pentru fiecare rochie si o pereche de pantofi pentru fiecare geanta. Casa era pe langa rau si pe ferestre intra tot cerul orasului. Dar frumoasa doamna tot nu era multumita. Se vaicarea mereu: ba pentru ca o palarie nu ii statea bine, ba pentru ca pisica stranuta, sau pentru ca servitoarea a plecat de o luna la tara si n-are de gand sa se intoarca. Mama fetitei tinea locul acestei servitoare nerecunoscatoare: in fiecare zi de la noua la unu. Isi lasa sotul doar in aceste ore, si isi purta fetita cu ea, sustinand ca a lua aer ii facea mai bine decit sa stea alaturi de un barbat cu plamanii gauriti. O ducea pe jos, pe un drum lung, traversand strazi ce nu se terminau niciodata. Mergand se intreba mereu ce nefericire ar fi ascultat de asta data de la frumoasa doamna si inainte de a suna, murmura: „curaj!”. La sunetul clopotelului raspundea alene o voce, apoi un pas si mai lenes, iar poarta se deschidea cu un capot lung pana la pamant: cind alb, cand roz, cand albastru. Intra calcand pe covoare, iar mama fetitei punea copila pe un scaunel: ca pe un pachet. Ii recomanda sa stea linistita, tacuta, sa nu deranjeze si apoi disparea in bucatarie sa spele farfurii. Frumoasa doamna in schimb se aseza pe divan, citind ziarul si fumand cu porttigareta. Era clar ca nu avea altceva de facut. Si fetita nu intelegea motivul pentru care ea nu-si spala vasele singura, in loc s-o puna pe mama care avea burta mare.
In acea dimineata frumoasa doamna se plangea pentru ceva legat de bani. A inceput in timp ce mama fetitei spala vase si continua cand ea facea curatenie in salon. „Intelegi?” repeta ”doar acea cifra vrea sa-mi dea”. Si cind mama fetitei raspunse „cu acea cifra m-as simti o principesa” se enerva. Spuse „Mie abia–mi ajung pentru taxi. Doar nu vrei sa te compari cu mine!” Mama fetitei se inrosi si cu scuza de a curata covorul, ingenunche lasindu-si fata pe covor. Fetita simti un nod in gat.Si lacrimile ii ardeau ochii cand atentia sa fu atrasa de citeva obiecte de aur ce luceau in soare: o bomboniera de sticla, plina de ciocolati. Dar nu ciocolati normale: ci cele de doua, trei ori mai mari decit cele cu care era obisnuita sa manance in zilele petrecute in casa cu cer. De fapt, dintr-o data, nodul din gat dispare si in locul sau se forma un lichid ce avea gust de ciocolata. Mama sa isi dadu seama. O fulgera cu privirea pentru a o avertiza: daca ceri ceva o sa te caiesti! Fetita intelese si incepu sa fixeze tavanul cu demnitate. Fixa tavanul cand frumoasa doamna se ridica si cu un aer plictisit se duse in balcon unde ramase mangaindu-si bratul. Balconul dadea intr-un al doilea balcon, mai mare. Si in al doilea balcon erau doi copii bogati. Copila stia pentru ca i-a vazut odata, si a inteles ca erau bogati pentru ca erau frumosi. Aceeasi frumusete ca a doamnei. Mereu mangaindu-si bratul acesta tresari. Surase extaziata si iesi sa-i cheme: „Bonjour, mes petits pigeons! ça va aujourd’hui?” Iar apoi: „Attendez, attendez! Il y a quelque chose pour vous!” Intra din nou in casa, ia bomboniera de sticla, o deschise si duse pe balcon tinand-o cu delicatete, si incepu sa arunce bomboane jos. Le arunca zicind: bomboane pentru micutii mei! Bomboane pentru micutii mei! Arunca mai mult de jumatate, intre hohote de ras, in sfarsit puse din nou bomboniera pe masa si lua dinauntru o alta bomboana. O desfacu lent din hartia ei de aur, o ridica gandindu-se la cine stie ce si o manca. In timp ce fetita o privea.  
Din acea zi eu nu mai pot sa mananc ciocolata. Daca mananc vomit. Dar sper ca ciocolata iti va placea, fiule pentru ca vreau sa-ti cumpar, atata! Vreau sa te acopar de ciocolata: pana cand tu o sa mananci si pentru mine, pana ti se face rau, pana se indreapta acea nedreptate ce o simt si acum in suflet cu amaraciune. Vei cunoaste nedreptatea cat si violenta: trebuie sa te pregatesc si pentru asta. Si nu ma gandesc la nedreptatea de ucide un pui pentru a-l minca, o vaca pentru a o jupui, o femeie pentru a o pedepsi: inteleg nedreptatea ce imparte lumea in cei ce au si cei ce nu au. Nedreptatea ce lasa acest venin in gura, in timp ce mama insarcinata curata covorul altcuiva. Cum se rezolva o asemenea problema nu stiu. Toti cei ce au incercat au reusit doar sa inlocuiasca persoana ce curata covorul. In oricare sistem te-ai naste, oricare ideologie, e mereu cineva care curata covorul altuia, e mereu o fetita umilita de dorinta de ciocolata. Nu vei gasi niciodata un sistem, o ideologie, care poate sa schimbe inima oamenilor si sa stearga rautatea. Cand iti vor spune „la noi e altfel”, raspunde: mincinosilor! Apoi sfideaza-i sa-ti demonstreze ca la ei nu exista mancare pentru saraci si mancare pentru bogati, case pentru saraci si case pentru bogati, anotimpuri pentru bogati si anotimpuri pentru saraci. Iarna e un anotimp pentru bogati. Daca esti bogat, frigul devine un joc, pentru ca iti cumperi o blana si incalzire si te duci la schi. Daca esti sarac in schimb, frigul devine un blestem si inveti sa urasti pana si frumusetea unui peisaj alb de zapada. Egalitatea fiule, exista doar unde esti tu: ca si libertatea. Doar in pantecul mamei suntem toti egali. Dar e oare cazul ca tu sa cunosti asemenea nedreptati, tu care acolo traiesti fara sa servesti pe nimeni?  
Aceasta nu stiu daca este o poveste, dar eu tot o sa ti-o spun. Era odata o fetita care credea in ziua de maine. De fapt toti o invatau sa creada in „maine” asigurand-o ca maine va fi mereu mai bine. Ii spunea preotul, cand declama promisiunile „Regatului” din cer, in biserica. Ii spuneau la scoala cand ii demonstrau ca umanitatea merge inainte si ca intr-un timp oamenii traiau in grote, apoi in case fara calorifer, apoi in case cu calorifere. Ii spunea tatal sau cand ii dadea exemplu istoria si sustinea ca preaputernicii mor mereu. In preot fetita si-a pierdut increderea destul de devreme. ”Maine” al sau era moartea si fetita nu era interesata sa locuiasca dupa moarte intr-un luxos hotel numit „Imparatia cerurilor”. In scoala si-a piedut increderea incet incet, si asta in timpul unei ierni in care miinile si picioarele i-au degerat si s-a umplut de rani. Da, era mare lucru ca oamenii au trecut de la grote la calorifer, dar ea nu avea calorifer. In tatal sau a continuat sa aiba incredere, dar el in schimb a inchis ochii. Tatal sau era un om foarte curajos si incapatanat. De douazeci de ani lupta impotriva unor preaputernici imbracati in negru si de fiecare data cand acestia ii spargeau capul, spunea curajos si incapatanat: maine va veni! Era razboi in acei ani. Preaputernicii imbracati in negru aveau toate sansele sa invinga. Dar el clatina din cap si spunea curajos si incapatinat: Miine va veni! 
Fetita il credea pentru ca a vazut intr-o noapte de iulie. In acea noapte puternicii erau vanati si parea ca razboiul lor ar fi sfirsit, pentru a da drumul lui „miine”. Dar veni septembrie si puternicii s-au intors cu alti preaputernici ce vorbeau germana. Razboiul se dubla. Fetita se simtea tradata. Isi intreba tatal. Tatal sau raspunse: ”maine va veni” si continua, demonstrandu-i ca maine nu putea sa intarzie pentru ca nu erau singurii care il asteptau: trebuiau sa vina prietenii, o armata intreaga de prieteni numiti aliati. Ziua urmatoare, orasul fetitei a fost bombardat de prietenii numiti aliati si o bomba cazu chiar in fata casei lor. Fetita ramase dezorientata. Daca erau prieteni, de ce faceau asta? Tatal sau raspunse ca din pacate trebuiau s-o faca si ca asta nu diminua cu nimic prietenia lor. Si pentru a o convinge mai bine, aduse acasa doi dintre cei ce aruncau bombe. Deja prizonieri ai celor puternici, acestia au fugit dintr-un lagar de concentrare. Trebuiau sa-i ajute, explica tatal sau, pentru ca ”maine” era o cauza comuna. Fetita accepta. Impreuna cu tatal sau, care pentru asta risca plutonul de executie, ii ascunse, ii hrani si ii insoti in sate sigure. Apoi rabdatoare incepu sa astepte armata care va aduce „miine”. Aceasta armata nu mai venea. Treceau saptamani, treceau luni, in asteptare se murea sub bombe, torturi, impuscaturi; si faimosul „maine” parea oricum un vis facut in vis si gata. Pana si tatal fetitei a fost arestat, batut, torturat. Fetita se duse sa-l vada in carcera si nu l-a recunoscut, atat era de masacrat. Dar chiar si acolo, chiar si masacrat, el spuse „Maine va veni. Un maine fara umilinte.” Si „miine” sosi in sfarsit. Era un rasarit de august si toata noaptea orasul a fost zdruncinat de teribile explozii. Erau aruncate in aer poduri, strazi, au murit alti nevinovati. Dar dupa aceea a venit acest rasarit splendid ca si clopoteii de Pasti si a adus prietenii. Inaintau frumosi, surizatori, mandri, ingeri in uniforme si lumea le iesea inainte aruncand flori, multumindu-le. Tatal fetitei deja liber, era salutat de toti cu mare respect si ochii ii straluceau de acea lumina a celui ce a cunoscut increderea. Apoi se apropie cineva si ii spuse sa fuga la comandamentul aliat: se petrecea ceva foarte grav. Tatal fetitei fugi intrebandu-se care ar fi problema asa de grava. Era un om ce plangea cu sughituri, cu capul afundat in iarba. Sa fi avut vreo treizeci de ani. Imbracat in haine albastre, sigur alese pentru a primi prietenii, si la reverul hainei avea un trandafir mare rosu, de hartie. In fata lui, de fapt deasupra lui cu picioarele desfacute, statea un inger in uniforma tinand o mitraliera. Tatal fetitei se apleca spre om: „Ce-ai facut?” El planse si mai tare si murmura doar: „Mama, mama, mama”. Tatal fetitei ceru sa vorbeasca cu comandantul aliat. Acesta il primi ridicand o fata ascutita ornata cu mustati culoarea morcovului si agitand o biciusca: „Tu esti unul din asa zisii reprezentanti ai poporului?” Tatal fetitei raspunse:”da”. ”Atunci te informez ca poporul tau ne-a urat „bine-ati venit, furand. Acel om a furat.”
Tatal fetitei intreba ce a furat.”Un sac plin de mancare si acte” silabisi biciusca. Tatal fetitei intreba ce acte? Libretul de concediu al sergentului, proprietar al sacului, silabisi biciusca. Tatal fetitei intreba daca libretul a fost regasit. Da, dar rupt – raspunse biciusca. Tatal fetitei spuse ca se poate lipi. Si mancarea? A fost gasita si aceasta? Mancarea a fost consumata, tipa biciusca innebunita. Tatal fetitei isi retinu un suris. Raspunse ca asta e desigur neplacut: ca reprezentant al poporului ar fi luat in primire hotul si ar fi cerut sa-i plateasca sergentului despagubiri de razboi. Atunci biciusca desena un arc mare in aer si raspunse ca in armata engleza hotii sunt impuscati cat despre reprezentantul poporului: afara! Afara, hotul continua sa planga cu capul afundat in iarba: „Mama, mama, mama”. Ingerul cu uniforma continua sa stea deasupra cu picioarele desfacute si cu mitraliera in mana. Picioarele erau deformate, paroase iar mitraliera era indreptata catre cap! Trecand fetita auzi un soc metalic. Socul de la siguranta cand vine tras.
Fetita nu stiu niciodata daca hotul a fost executat, dar din acea zi nu mai crezu niciodata in cuvintul „maine”. Si poate pentru ca in mintea sa a asociat cuvintul maine la cuvintul prieteni, iar din acea zi nu mai crezu nici in prieteni. Dupa armata engleza, veni armata americana. Toti ziceau ca americanii ar fi mai amabili, mai buni si fetita spera sa fie adevarat mai ales ca multi dintre ei aveau un ras puternic plin de omenie. Dar isi dadu seama repede ca si ei cu hohotele lor pline de omenie, violau, corupeau si se comporau ca stapinii: maine era o frica noua. Foamea in schimb era aceeasi. Pentru a o invinge, unele femei se prostituau, altele spalau rufele noilor stapani. Fiecare terasa, fiecare curte era plina de uniforme, ciorapi si maieuri; o concurenta a celor ce spala mai mult. Sase perechi de ciorapi, o paine in cutie. Trei maieuri, o cutie de carne cu fasole. O uniforma doua cutii de carne. Tatal fetitei nu permitea ca sotia sau fiica lui sa atinga acele rufe murdare. Spunea ca bine sau rau „maine” a sosit si trebuie aparat cu demnitate. Pentru a o demonstra invita la masa „prietenii” si le dadea ratia lui de mancare proaspata. Intr-o seara le dadu chiar si ceasul sau de aur, declamand un frumos discurs unde amintea de prizonierii ajutati pentru un viitor ce ramanea o cauza comuna. Prietenii au luat ceasul de aur si ca raspuns au oferit rufe de spalat. Fetita era ofensata. Dar foamea e o bestie plina de tentatii: cateva zile dupa, fara stirea tatalui se razgandi si ceru rufe de spalat. Venira doi saci. Unul continea rufe murdare, altul mancare. Cel cu mancare a fost deschis si golit imediat: trei cutii de fasole cu sos, doua paini in cutie, un borcan de alune, si unul cu inghetata de fragi .Cel cu rufe murdare a fost deschis mai tarziu. Si cand fetita il goli in lighean, se inrosi de furie. Erau numai chiloti murdari.  
Spaland chilotii murdari ai altora mi-am dat seama: ”maine” al nostru nu era venit si poate nu va veni niciodata. Vor continua mereu sa ne insele cu promisiuni: intr-o matanie de deziluzii indulcite cu un fals sprijin, cadouri mizere, amarate comoditati, pentru a ne tine calmi. Va ajunge vreodata la tine acel „miine” al meu? Ma indoiesc. Sunt secole, sunt milenii de cind oamenii aduc pe lume fii crezand intr-un „maine” sperand ca maine acestia vor trai mai bine decit ei. Si acest mai bine se rezolva cel mult cu obtinerea unui calorifer. De acord, un calorifer e mare lucru cind ti-e frig: dar nu te face fericit si nu  iti apara cu nimic demnitatea . Cu calorifer suporti in continuare dictaturi, neplaceri, exploatari si maine ramane o minciuna. Eu iti spuneam la inceput ca nimic e mai rau decat deloc, ca durerea nu trebuie sa declanseze spaima, nici macar de moarte pentru ca daca unul moare inseamna ca s-a nascut, iti spuneam ca merita sa te nasti, vazand ca alternativa e vidul, neantul. Dar e drept, copile? E drept ca tu sa te nasti pentru a muri sub o bomba sau de pusca unui sergent paros caruia i-ai furat de foame o ratie din rucsac? De ce cresti, de-aia ma-nspaimant. E aproape disparut entuziasmul care ma exalta la inceput, glorioasa certitudine de a fi cules adevarul adevarurilor. Si in nesiguranta ma consum din ce in ce mai mult. Acest dubiu care se mareste si scade precum mareea, acum acoperind cu valuri plaja existentei tale, acum retragandu-se pentru a ne lasa uscati. Nu vreau sa te descurajez, crede-ma, sa-ti sugerez sa nu te nasti: vreau doar sa impart cu tine responsabilitatea mea si sa ti-o clarific pe a ta. Ai inca timp sa te gandesti, copile, chiar sa te razgandesti. In ceea ce ma priveste, chiar traversand mareele inalte sau joase sunt pregatita. Dar tu? Te-am intrebat deja daca esti dispus sa vezi o femeie ce atarna intr-o magnolie, sa vezi plouand cu ciocolata la cine nu are nevoie. Acum te intreb daca esti dispus sa-ti asumi riscul de-a spala chilotii altora si sa descoperi ca maine este un ieri. Tu care stai unde ieri e maine si fiecare maine e o cucerire. Tu care nu cunosti inca cea mai grava realitate: lumea se schimba si ramane ca inainte. 
Cum îi ajutăm pe copii să învețe mai ușor? Vezi aici propunerile!

Niciun comentariu: