. M-a fixat cu amaraciune „Trebuie sa va spun acum. Aveti dreptate. Nu mai creste. Cel putin de doua saptamini, poate trei. Faceti-va curaj, s-a terminat. E mort”
Nu am spus nimic. Nu am facut un gest. Nu am clipit. Am ramas acolo cu un corp ce era piatra si tacere. Chiar si creierul era piatra si tacere. Nu se cuibarea nici un gand, nici un cuvant. Unica senzatie era o greutate insuportabila in stomac, un plumb invizibil ce ma strivea ca si cum cerul mi-ar fi cazut pe umeri: fara a face zgomot. In nemiscarea absoluta, in linistea absoluta, invitatia ei exploda ca rasunetul unei impuscaturi: „Curaj, ridicati-va, imbracati-va”. M-am ridicat si picioarele mi-erau piatra in piatra, trebuia sa fac un efort inuman pentru a le face sa asculte. M-am imbracat si mi-am auzit vocea intreband ce ar fi trebuit sa fac, o alta voce raspundea „Nimic, el va ramine acolo inca, pentru putin timp. Apoi, spontan, v-a pleca „Am aprobat-o. Atunci cealalta voce ingramadea, fraze peste fraze, un zumzet fara sfarsit ce ma ruga sa nu ma necajesc, multi copii se duc pentru ca nu sunt perfecti, nu sunt formati bine, cine vrea sa aduca pe lume un copil care nu e perfect, nu e bine format, nu trebuie sa ma condamn, nu trebuie sa-mi asum culpe necomise, gravidanta e aceea ce se desfasoara cu naturalete, ea era contra celor ce constrang o femeie sa stea la pat luni de zile si impiedica natura sa-si urmeze cursul. Am platit. Am salutat-o cu o clatinare de cap. Am iesit printre doua randuri de pantece umflate ce se ofereau provocator pantecului meu plat, ce tinea inauntru un mort, si in sfarsit creierul meu a gandit ceva: „S-a intimplat ceea ce trebuia sa se intample. Deci e nevoie de coerenta. „Si cuvantul coerenta m-a acompaniat pana la hotel, bubuitor, obsesiv: coerenta, coerenta, coerenta. Dar cand am intrat in camera mea si am vazut leaganul, am vazut caruselul, tricourile din garderoba ta, am vomitat un geamat prelung. Si am cazut in pat, in timp ce alt geamat se alatura celuilalt, apoi altul si inca un altul, pana ce din adincul corpului unde, oricum, zaci ca o bucatica de carne ce nu inseamna nimic, a urcat un planset, si a crapat stanca rupand-o in mii de bucati, faramitand-o pana la pulbere. Si am urlat. Si am lesinat.
Poate a fost in timpul somnului in care m-am abandonat dupa ce mi-am revenit in simtire. Sau poate a fost in timpul delirului. Oricum s-a intimplat: imi amintesc cu luciditate. Era o sala alba cu sapte fotolii si o cusca. Eu in cusca si ei pe fotolii, indepartati si de neatins. Pe fotoliul central statea medicul ce ma ingrijea inainte de calatorie. La dreapta sa statea doctorita, la stanga sa patronul meu. Langa el statea prietena mea si linga el tatal tau. Langa doctorita stateau parintii mei. Nimeni altul. Si nici un obiect in jur sau pe pereti, ori pe podea. Dar am inteles imediat ca se desfasura un proces, unde eu eram acuzata si ei erau juriul. Nu am simtit panica, nici spaima. Cu infinita resemnare, am inceput sa-i studiez, unul cate unul. Tatal tau plangea, incet, acoperindu-si fata, ca in ziua in care s-a asezat pe pat. Parintii mei tineau capul plecat, ca si cum ar fi fost oprimati de o oboseala mortala sau de o durere ucigatoare. Prietena mea parea trista, altii impenetrabili. S-a ridicat doctorul si a inceput sa citeasca o foaie „Prezenta inculpata, acest juriu se reuneste pentru a te judeca de infractiunea de omicid premeditat . Pentru ca ai dorit si provocat moartea fiului tau prin neglijenta, egoism si lipsa celui mai elementar respect catre dreptul sau la viata”. Apoi a lasat foaia si a explicat in ce mod s-ar fi desfasurat procesul. Fiecare ar fi vorbit ca martor si judecator, deci ar fi dat verdictul cu voce tare: vinovat sau nevinovat. Majoritatea voturilor ar fi determinat verdictul si dupa aceea in caz de condamnare, s-ar fi ales pedeapsa. Iata, incepe. Era randul lui sa ia cuvintul. Prima lui propozitie s-a ridicat precum un vant inghetat.
„Un fiu nu e un dinte cariat ! Nu se poate extirpa arunca la gunoi, intre vata murdara si pansamente. Un fiu e o persoana, si viata unei persoane e un perpetuum din momentul in care a fost conceput pana in momentul in care moare. Unii dintre voi vor contesta insusi conceptul de perpetuum. Vor repeta ca in momentul in care am fost conceputi nu existam ca persoana. Existam doar ca celula ce se multiplica si nu reprezentam viata. Sau nu mai mult decat l-ar reprezenta un arbore, ce nu e un delict sa-l tai, o gaza ce nu e un delict s-o strivesti.
Ca om de stiinta raspund imediat ca un pom nu devine un om si cu atat mai putin o gaza. Toate elementele ce compun un om, de la corpul sau la personalitatea sa, toti exponentii ce constituie un individ, de la sangele sau pana la minte, sunt concentrati in acea celula. Ele reprezinta mai mult decat un proiect sau o promisiune: daca am putea sa le examinam cu un microscop in stare sa vada dincolo de vizibil, ne vom arunca in genunchi si vom crede cu totii in Dumnezeu. Deja intr-o asemenea faza deci, pe cat poate parea de paradoxal, eu ma consider autorizat sa folosesc cuvintul :asasinat. Si adaug: daca umanitatea ar depinde de volum, asasinatul de cantitate, trebuie sa deducem ca a ucide un om de o suta de chile e mai grav decit a ucide unul de 50. Colega ce imi sta alaturi: nu zimbi! Asupra teoriilor tale eu imi economisesc parerile dar asupra modului de exercitare a profesiei de medic nu fac economie de comentarii: in acea boxa ar trebui sa stea doua femei nu una!” Apoi a privit doctorita cu dispretuitoare severitate. Ea a sustinut privirea linistita, fumand, si asta m-a consolat ca o adiere calduta. Dar curand vantul inghetat a reinceput.
„Totodata nu suntem aici pentru a judeca moartea unei celule. Suntem aici pentru a judeca moartea unui copil ce a ajuns aproape la trei luni din existenta prenatala. Cine i-a provocat moartea? Circumstante noua necunoscute dar naturale, cineva care nu a fost prins sau femeia pe care o vedeti in boxa? Eu va pot furniza probe ce imi permit sa afirm: femeia pe care-o vedeti in boxa i-a provocat moartea . Nu degeaba am suspectat-o chiar de la prima vizita. Experienta ma face sa recunosc o infanticida chiar ascunsa dupa o masca, si era o masca ceea ce ea avea pe fata cand spunea ca doreste copilul. Era o minciuna oferita ei insisi inaintea celorlalti. M-a socat de exemplu duritatea ei de fier. In ziua in care am felicitat-o pentru ca rezultatul era pozitiv,sec imi raspunse ca stia deja. M-a socat chiar si ostilitatea cu care a reactionat ordinului de a sta la pat, imediat, cand a fost incoltita de spasme datorate contractiilor uterine. Nu putea sa-si permita asemenea lux, a replicat, si cinsprezece zile era limita maxima la care s-ar fi plecat. A trebuit sa insist enervandu-ma, sa ma mortific in recomandari. Si asta m-a convins ca nu-i placea sa accepte indatoririle de mama, pentru ea nu era o maternitate responsabila. In rest imi telefona in continuu, afirmand ca statea bine si nu am nici un motiv s-o tin la pat, protestand ca avea o munca si trebuia sa se ridice. In dimineata in care am revazut-o era portretul nefericirii. Si chiar in timpul acelei vizite, mi-au aparut suspiciunea ca premediteaza un delict. Anatomic si fiziologic nu se explica de ce sarcina ar fi atat de dureroasa: spasmele puteau avea doar o origine psihologica, deci voluntara. Am intrebat-o. Admise laconic,ca se simte agitata de multe preocupari. A facut aluzie chiar la o neplacere pe care nu am incercat s-o clarific, din moment ce imi parea clar c-ar fi nemultumita pantru ca e insarcinata. In sfirsit am intrebat-o daca voia cu-adevarat copilul si i-am explicat ca uneori chiar si gandul ucide, era necesar sa-si transforme nervozitatea in nepasare. Cu o scanteie de furie raspunse ca ar fi ca si cum i-as cere sa-si schimbe culoarea ochilor. Dupa cateva zile se prezenta din nou. A reluat viata normala si lucrurile s-au inrautatit. Am internat-o in clinica. Aici pentru opt zile, imobilizata am obtinut controlul asupra psihicului sau cu medicamente.
„Si am ajuns la delict, domnilor. Dar inainte de a-l ilustra zic: presupunem ca unul dintre voi ar fi grav bolnav si ar avea nevoie de un tratament. Medicamentul e la indemana, salvarea consta in gestul simplu al cuiva ce vi-l da. Cum il numiti pe cel ce in loc sa va dea medicamentul il arunca sau il inlocuieste cu venin? Nebun, rautacios, vinovat de omisiune de ajutor? Nu, prea putin. Eu il numesc asasin. Domnilor jurati, nu e nici un dubiu ca pruncul ar fi fost bolnav si ca medicamentul la indemina ar fi fost odihna la pat. Dar aceasta femeie nu numai ca i-a negat-o: ii administra veninul unei calatorii ce ar fi pus in pericol si sarcina cea mai usoara, ore si ore in avion, in automobil, pe strazi desfundate, locuri accidentate, singura. Eu am conjurat-o. I-am demonstrat ca in acel moment fiul sau nu mai era o multiplicare de celule, ci un copil adevarat. I-am spus ca l-ar ucide. Imi raspunse cu duritatea sa nemiloasa, semna o foaie cu care isi asuma orice raspundere. Pleca. Il ucise. De-acord, daca am fi in fata unui tribunal cu legi scrise, mi s-ar cere asiduu sa probez vina. Nu au fost sonde, nici medicamente, nici interventii chirurgicale: dupa legile scrise aceasta femeie ar trebui sa plece absolvita pentru ca faptul nu exista. Dar noi suntem un juriu al vietii, domnilor si in numele vietii eu va spun: comportamentul sau a fost mai rau decat sondele si medicamentele si interventiile chirurgicale. Pentru ca a fost ipocrita si rea ,fara riscuri legale.
As da mult sa-i recunosc circumstante atenuante, sa o absolv macar in parte. Dar nu vad unde, nu vad cum. Era saraca poate, se zbatea in dificultati economice incat sa nu-si poata intretine copilul? Categoric nu. Recunoaste ea insasi. Trebuia sa-si apere onoarea pentru ca apartinea unei societati care ar fi persecutat-o daca aducea pe lume un fiu nelegitim? Nici-atat. Apartine unui grup cultural ce in loc s-o respinga ar fi facut din ea o eroina, si oricum nu crede in regulile societatii. Refuza pe Dumnezeu, patria, familia, casatoria, insasi principiile de a trai impreuna cu cineva. Delictul sau nu are atenuante pentru ca l-a comis in numele unei libertati: libertatea personala, egoista, ce nu tine cont de altii si de drepturile lor. Am pronuntat cuvantul drepturi .Am facut-o pentru a va preveni asupra cuvantului eutanasie. Am facut-o si pentru ca sa nu-mi raspundeti ca lasand sa moara acel fiu aceasta a exercitat un drept al sau: sa lipseasca comunitatea de povara unui individ bolnav deci gresit. Nu e treaba noastra sa stabilim a priori cine greseste si cine nu,daca va fi gresit sau nu. Homer era orb, Leopardi era ghebos. Daca spartanii l-ar fi aruncat de pe stanca Tarpea, daca mamele lor ar fi fost prea obosite ca sa-i poarte la san, astazi umanitatea ar fi fost mai saraca: exclud faptul ca un campion olimpic ar valora mai mult decat un poet schiop. Cat priveste sacrificiul de a purta in pantec fatul unui campion olimpic sau al unui poet schiop, eu va reamintesc ca specia umana,ca va place sau nu , se propaga asa . Si conclud: vinovata!”
Am amortit la acel urlet. Am inchis ochii si asa am vazut doctorita ce se ridica pentru a vorbi. Cand i-am redeschis ea deja incepuse si zicea: „Colegul meu a uitat sa admita ca pentru fiecare Homer se naste un Hitler ca orice conceptie e o intrecere plina de splendide si oribile posibilitati. Eu nu stiu daca acest copil ar fi fost o Ioana D°Arc sau un Hitler; cand a murit el era doar o necunoscuta posibilitate. Dar stiu cine e aceasta femeie: o realitate de nedistrus. Intre o posibilitate necunoscuta si o realitate de necontestat eu o aleg pe ultima. Colegul meu pare obsesionat de cultul vietii. Dar acest cult el il rezerva doar cuiva ce poate va fi, nu cuiva ce exista deja. Cultul vietii e o frumoasa palavrageala. Chiar si gluma: un-fiu-nu-e-un-dinte-cariat, e o gluma buna si atat. Pun pariu ca colegul meu a fost in razboi si a tras si a ucis uitand ca nici la douazeci de ani un fiu nu e un dinte cariat. Nu cunosc infanticid mai grav decit razboiul: razboiul e un infanticid in masa amanat 20 de ani. Si totusi el il accepta, in numele a cine stie carui cult, si nu aplica pentru sine insusi teza sa de perpetuum. Chiar daca ,fiind om de stiinta nu pot sa iau in serios perpetuumul sau . Daca as face-o, ar trebui sa tin doliu de fiecare data cand un ovul moare nefecundat, de fiecare data cand cei doua sute de milioane de spermatozoizi nu penetreaza membrana. Mai rau: ar trebui sa port doliu chiar si cand e fecundat; gandind la cei 199999999 spematozoizi care vor fi invinsi de unicul care va penetra membrana. Si ei sunt creaturile lui Dumnezeu. Si ei sunt vii si contin elemente ce compun un individ. Colegul meu, nu i-.a obsevat niciodata la microscop? Nu i-a vazut niciodata inaintand cu viteza ca un banc de mormoloci, nu i-a vazut niciodata obosindu-se, luptandu-se cu membrana ovulului, zbatandu-si capul cu disperare, stiind ca nereusita-egal-moarte? E vorba de un spectacol tulburator: ignorandu-l, colegul meu nu e generos cu sexul din care face parte. Eu nu vreau sa induc ironii ieftine dar vazand ca el crede atat in viata, cum poate lasa sa moara miliarde si miliarde de spematozoizi fara sa faca nimic? Omisiune de ajutor sau crima? Crima, evident: in acea boxa ar trebui sa stea si el. Si daca nu intra si inca repede, inseamna ca ne-a mintit, ca perbenismul sau e tulburat de cei ce zic ca problema nu consta in a da nastere unui numar cat mai mare de indivizi, ci in a face cat mai putin grea posibil, existenta celor ce sunt deja nascuti.
„Tot apropos de colegul meu, evit sa iau in serios insinuarea sa de eroare medicala. Cel mult pot fi acuzata de opinie eronata, si nici un juriu al vietii nu poate condamna o parere gresita. In rest, nu a fost asa: a fost pur si simplu o opinie de care nu-mi pare rau. Gravidanta nu e o pedeapsa infiltrata de natura pentru a te face sa platesti fiorul unui moment. E un miracol ce trebuie sa se desfasoare cu aceeasi spontaneitate care binecuvanteaza copacii, pestii. Daca nu purcede in mod normal, nu poti cere unei femei sa stea luni in sir intinsa intr-un pat ca o paralitica. Cu alte cuvinte nu-i poti cere sa renunte la activitatea ei, la personalitatea ei, la libertatea ei. O ceri poate unui barbat ce cu acel fior e poate mult mai satisfacut? Evident colegul meu nu recunoaste femeilor dreptul pe care il recunoaste barbatilor: de a dispune de propriul corp. Evident el considera barbatul o albina caruia ii e permis sa zboare din floare in floare, iar femeia un sistem genital ce serveste doar pentru procreare. Se intampla multora in meseria noastra: pacientele preferate de ginecologi sint nascatoare placide, grase, fara probleme de libertate. Si oricum nu suntem aici pentru a judeca medicii, suntem aici pentru a judeca o femeie, acuzata de omicid premeditat si implinit cu gandul ,nu cu andreaua. Refuz acuzatia, in baza unor elemente precise. In ziua in care am diagnosticat ca totul mergea bine, am vazut o mare usurare pe fata ei. In ziua in care am admis ca fatul e mort, in ea am vazut o durere imensa. Am spus fatul si nu copilul: stiinta imi permite aceasta delimitare. Stim cu totii ca un fat devine un copil doar in momentul in care e confirmata viabilitatea, si acest moment intervine in a noua luna. In cazuri exceptionale, in luna a saptea. Dar sa admitem si ca nu ar fi fost un fat,ca ar fi fost un copil: tot nu poate fi vorba de crima. Drag coleg, aceasta nu dorea moartea copilului sau: voia propria ei viata.Si din pacate in anumite cazuri viata noastra e moartea altuia, viata altuia e moartea noastra. Impusti pe cel ce te impusca. Legile scrise numesc asta legitima aparare. Si daca aceasta femeie a dorit in mod inconstient moartea fiului sau, a facut-o din legitima aparare. Deci nu e vinovata”
Apoi s-a ridicat tatal tau care nu mai plangea. Abia a miscat buzele sa spuna ceva, barbia a inceput sa-i tremure si lacrimile au izbucnit din nou. Si-a dus din nou mainile la ochi si a recazut pe scaun „Renuntati la cuvant, deci?” a intrebat doctorul iritat. Tatal tau a lasat capul in jos imperceptibil, ca si cand ar fi spus da. „Dar nu poate renunta la vot” a insistat un altul. Tatal tau plangea si mai tare „votul, va rog!”. Tatal tau si-a suflat nasul in tacere „vinovata sau nu?” Tatal tau a suspinat prelung si a murmurat: „vinovata”. In acel moment s-a intimplat ceva teribil: prietena mea s-a rasucit si l-a scuipat in fata. Si in timp ce el se stergea, palid, prietena mea a tipat: „Afurisit. Ipocrit afurisit. Tu care ii telefonai s-o convingi sa-l arunce. Tu care timp de doua luni ai ramas ascuns ca un dezertor. Tu care te-ai dus la ea doar pentru ca te-am rugat. Faceti mereu asa, nu? Va speriati si ne lasati singure si cel mult va intoarceti la noi in numele paternitatii. Doar ce va costa paternitatea? Un abdomen deformat de o ingrosare ridicola? Pedeapsa de a naste, totura alaptarii? Fructul paternitatii va vine strecurat dinainte ca o ciorba deja pregatita, asezata pe pat ca o camasa calcata. Nu aveti decat sa-i dati un nume si sunteti casatoriti si nici macar asta daca fugiti. Fiecare responsabilitate e a femeii, orice suferinta, orice insulta. Curva ii spuneti daca a facut dragoste cu voi. Cuvantul curv nu exista in dictionar: a-l folosi e o eroare de glotologie. Sunt milenii de cand ne impuneti cuvintele voastre, preceptele voastre, abuzurile voastre. Sunt milenii de cand uzati corpul nostru fara a da nimic in schimb. Sunt milenii de cand ne impuneti tacerea si ne delegati obligatiei de mama. In fiecare femeie cautati o mama. Oricarei femei ii cereti s-o faca pe mama, chiar daca e fiica voastra. Ziceti ca nu avem muschii vostri si apoi ne exploatati chiar si pentru a va face pantofii. Ziceti ca nu avem inteligenta voastra si apoi exploatati inteligenta noastra chiar si pentru a va administra salariul. Copii eterni, pana la batrinete ramaneti copii de hranit in gura, de spalat ,de servit, de sfatuit, de consolat, de protejat de propriile voastre slabiciuni si de propria lene. Eu va dispretuiesc. Si ma dispretuiesc si pe mine insumi pentru ca nu stiu sa fac mai putin decat voi, pentru ca nu va urlu mai des: suntem obosite sa va fim mame ! Suntem obosite de acest cuvant pe care l-ati sanctificat pentru propriul interes, pentru egoismul vostru. Ar trebui sa te scuip si pe dumneata domnule doctor, dumneata ce intr-o femeie vezi doar un uter si doua ovare, si niciodata un creier. Dumneata care in fata unei femei gravide gandesti: intii s-a distrat, si-acum vine la mine! Dar dumneata, doctore nu te-ai distrat niciodata? Nu ai uitat niciodata cultul vietii? Il aperi atat de bine la nivel celular ca s-ar zice ca esti invidios pe ceea ce colega ta numeste miracolul maternitatii.
Apoi s-a ridicat patronul, cu o expresie de falsa incurcatura. Nu stia cum sa se pronunte, a inceput, prin a spune ca in acest juriu se simtea un strain. Ceilalti erau legati de inculpata printr-o implicare profesionala sau afectiva ce includea copilul: el in schimb, era doar patronul. In ceea ce priveste asta, nu putea decat sa respire usurat ca lucrurile au decurs asa cum au decurs: chiar cedand loc marinimiei, el a considerat mereu acea gravidanta ca un obstacol. Mai rau: o catastrofa ce l-ar fi costat o mare de bani. Ar ajunge doar sa ne gandim la salariul de platit, dupa o lege absurda si reprobabila, chiar si pentru lunile de inactivitate. Copilul a fost intelept, mai intelept decit mama. Mai ales ca murind, a aparat numele firmei. Ce-ar fi gandit publicul vazand angajata sa, mai ales ca e necasatorita, cu un nou nascut in brate. Nu se ferea sa confeseze: daca femeia ar fi acceptat, el ar fi ajutat-o sa se „desfaca” de inoportun. Dar el nu era doar un industrias: era un om. Si juratii care l-au precedat, cei doi barbati, se-ntelege, au provocat in constiinta sa o remuscare. Doctorul prin logica si moralitate, tatal prin suferinta sa. Reflectand, nu putea sa nu se asocieze rationamentului celui dintai si plansului celui de-al doilea. Un fiu apartine in egala masura tatalui si mamei: daca delictul a fost comis, era vorba de un dublu delict, pentru ca in afara de eliminarea unui prunc, a zdruncinat si viata unui adult. De acord, trebuia sa se decida daca delictul a fost comis sau nu: dar apropos de asta, existau oare dubii? Era necesara o marturie mai zdrobitoare ca marturia doctorului? Acesta a fost indulgent sa vorbeasca de un vag egoism. El, patronul putea sa dezvaluie motivul si mobilul. Inculpata se temea ca faimosul voiaj ar fi fost incredintat unui coleg rival. Pentru asta a sarit din pat si-a plecat, fara nici un gand catre viata ce-o purta la san. Fara nici o mila. Poate sa-l scuipe si pe el aliata ei, sa-l insulte chiar. Inculpata era vinovata.
Atunci am cautat cu privirea pe tatal meu si pe mama mea. Si i-am implorat, in tacere, pentru ca erau ultima mea posibilitate de salvare. Mi-au raspuns cu o privire intristata. Pareau sfarsiti, mult mai batrani de cum erau la inceputul procesului. Capul li se apleca inainte ca si cum nu ar fi putut ..............................................................................................................................................................
Am descoperit curand ca imi placea. Fie chiar prin teama ta, ezitarile tale, ai fost atat de buna in a ma convinge ca a te naste e frumos si a iesi din neant o bucurie. Odata nascut nu va trebui sa te descurajezi, ziceai: nici macar de suferinta, nici macar de moarte. Daca unul moare va sa zica a fost nascut, a iesit din nimic, si nimic nu e mai rau decit deloc: raul e sa trebuiasca sa zici ca nu ai existat. Credinta ta ma seducea, puterea ta. Pare cu adevarat o forta din timpurile trecute in care viata a explodat in modul pe care mi l-ai povestit. Eu te credeam, mama. Impreuna cu apa care ma invaluia eu am baut fiecare gand al tau. Si fiecare gand al tau avea aroma unei revelatii. Putea sa se intample altfel? Corpul meu era doar un proiect ce se dezvolta in tine, multumita tie; mintea mea era doar o promisiune ce se realiza in tine, multumita tie. Invatam exclusiv ceea ce imi dadeai si ignoram ceea ce nu-mi dadeai; bucatelele de lumina si de constiinta erai tu. Daca tu sfidai totul si pe toti pentru a ma conduce spre viata, inseamna, gandeam, ca viata era un dar sublim cu-adevarat
Dar dupa asta au inceput incertitudinile tale, dubiile tale, si ai inceput sa alternezi iluzii si amenintari, duiosie si rautate, curaj si frica. Pentru a te spala pe maini de frica, intr-o zi mi-ai atribuit mie decizia de a exista, mama. Ai afirmat c-ai fi ascultat un ordin de-al meu, si nu o hotarire de-a ta. M-ai acuzat de-a dreptul c-as fi patronul tau: iar tu victima mea, nu eu a ta. Si ai inceput sa ma certi, sa ma blestemi pentru ca te faceam sa suferi .Ai ajuns de-a dreptul sa ma sfidezi explicandu-mi ce e viata la voi: o capcana lipsita de libertate, de fericire, de dragoste. O gaura plina de exploatari si de violente de la care nu m-as fi putut sustrage. Nu oboseai niciodata, demonstrandu-mi ca nu e nici o salvare in furnicar, ca nu se poate fugi de legile cupide. Magnoliile servesc pentru a brusca femeile, ciocolata mananca cine nu are nevoie, maine e un barbat impuscat pentru o bucata de piine si apoi un sac plin de chiloti murdari. Se terminau mereu cu o intrebare, povestile tale triste: dar chiar e cazul ca tu sa iesi din cuibul tau de pace, pentru a veni pe lume? Nu mi-ai povestit niciodata ca o floare de magnolie se poate culege fara a muri, ca o ciocolata se poate manca fara a te umili, ca maine poate fi mai bun decat ieri. Si cand ti-ai dat seama era prea tirziu: deja ma sinucideam. Nu plange, mama: eu imi dau seama ca faceai asta si din dragoste, pentru a ma pregati, pentru a nu ceda in ziua in care oroarea de ar fi exista m-ar fi lovit. Nu e adevarat ca nu crezi in dragoste, mama. Crezi chiar mult in ea si suferi pentru ca o vezi atat de putin si pentru ca ceea ce vezi nu e niciodata perfect. Tu esti facuta din dragoste. Dar e suficient sa crezi in dragoste daca nu crezi in viata? Cu greu am inteles ca tu nu credeai in viata, ca faceai un efort sa o porti, si purtandu-ma si pe mine s-o fac, eu mi-am permis prima si ultima alegere: refuzul de a ma naste; ti-am negat pentru a doua oara luna. Oricum puteam, mama. Gandul meu nu mai era gandul tau: aveam unul propriu. Mic, poate ingramadit dar in gradul de-a trage aceasta concluzie: daca viata e o tulburare, pentru ce s-o accepti ? Nu mi-ai spus niciodata pentru ce trebuie sa te nasti. Si ai fost destul de onesta sa nu ma aburesti cu legendele pe care le-ati inventat ca sa va consolati: Dumnezeu omnipotent ce creaza dupa imaginea si chipul sau, cautarea binelui si cursa catre paradis. Unica ta explicatie a fost ca ai fost si tu nascuta, si inaintea ta, mama ta, si inaintea ei mama ei: spre inapoi catre un ieri care-si pierdea urmele. Te nasti, in general pentru ca altii au fost nascuti si pentru ca altii sa se nasca: intr-o proliferare fara sfirsit de sine insusi. Daca nu s-ar fi intimplat asa, imi spuneai intr-o seara, specia umana s-ar stinge. Chiar n-ar mai exista. Dar de ce trebuie sa existe, de ce sa existe? Care e scopul? Iti spun eu, mama, o asteptare a mortii, a neantului. In universul meu, pe care tu-l chemai ou, scopul exista: sa te nasti. Dar in lumea ta scopul e doar sa mori: viata e o condamnare la moarte. Eu nu vad de ce ar fi trebuit sa ies din neant ca sa ma intorc in neant.”
Atunci am inteles cat era de profund si iremediabil raul pe care ti l-am facut si pe care mi l-am facut, lucrurilor in care sunt constransa sa cred: a te naste pentru a fi fericit, liber, bun, pentru a te bate in numele fericirii, libertatii, bunatatii, a te naste pentru a incerca, a sti, a descoperi, a inventa. Pentru a nu muri. Si in prada panicii imi doream ca totul sa fi fost un vis, un cosmar din care as fi iesit pentru a te regasi viu, copilule din mine, si a reincepe de la inceput, fara sa ma-nspaimint, fara sa fiu nerabdatoare, fara sa renunt la credinta ce are ca nume speranta, si am zgaltait boxa: spunandu-mi ca nu exista. Boxa a rezistat. Era cu-adevarat o boxa si era cu-adevarat un tribunal si s-a desfasurat cu-adevarat un proces in care tu m-ai judecat vinovata pentru ca eu ma simteam vinovata, si m-ai condamnat pentru ca eu ma condamnam. Ramanea doar sa se decida pedeapsa si aceasta era evidenta: sa refuz viata si sa ma intorc in neant cu tine. Ti-am intins bratele. Te-am implorat sa ma iei cu tine, imediat. Si tu mi-ai venit alaturi, mi-ai spus: „Dar eu te iert, mama. Nu plange. Ma voi naste altadata.”
Splendide cuvinte, copile, dar cuvinte si gata. Toti spermatozoizi si toate ovulele de pe pamant uniti in toate combinatiile posibile nu vor putea niciodata sa te creeze din nou, ceea ce erai si ceea ce ai fi putut sa fii. Nu te vei intoarce niciodata. Si eu continui sa-ti vorbesc din pura disperare.
Sunt zile de cand stai inchis acolo inauntru, fara a trai si fara a pleca. Doctorita e mirata si speriata. Pot sa mor, spune, daca nu te desprinzi. O inteleg foarte bine si adaug: nu am nici o intentie sa ma pedepsesc pana in acel punct, sa ma servesc de tine pentru a aplica autocondamnarea din acel absurd proces. Duritatea regretului imi ajunge. In acelasi timp, insa nu ma grabesc sa te inlatur si ar fi dificil sa precizez motivul. Poate obisnuinta de a sta impreuna, de-a dormi impreuna, sa ma stiu singura fara a fi singura? Poate suspiciunea
nefondata ca poate e vorba de o eroare, ma convinge sa mai astept? Ori pentru ca, sa revin la ceea ce eram inainte de venirea ta nu ma mai intereseaza? Am agonizat atata pana sa devin din nou stapana pe soarta mea. Acum, ca sunt, nu ma mai intereseaza deloc. Iata acea realitate pe care ai pierdut ocazia s-o descoperi nanascandu-te: omul se consuma pentru a obtine o bogatie sau o dragoste sau o libertate, oboseste pentru a cuceri un drept al sau si cand il cucereste nu se bucura. Ori il lasa sa-i scape ori il ignora, gandindu-se chiar ca i-ar placea sa se intoarca inapoi sa reanceapa de la capat cu bataliile si eforturile. Realizarea visului il face sa simta pierdut. Binecuvantat e cel ce poate spune „Eu vreau sa merg, nu vreau sa ajung.” Blestemat cel ce isi spune: „Vreau sa ajung pana acolo”. A ajunge e a muri, cat timp dureaza drumul poti sa-ti permiti doar statii! Macar daca ai reusi sa ma convingi ca tu ai fost o statie si gata, ca o moarte nu opreste viata, ca viata nu avea nevoie de tine, ca aceasta durere a ajutat la ceva, pe cineva. Dar la ce poate ajuta un copil ce moare si o mama ce renunta sa fie mama? Moralistilor, juristilor, teologilor, reformatorilor? Intr-un asemenea caz, trebuie sa te intrebi cine va profita de aceasta poveste si care va fi verdictul tribunalului. Merit solidarietatea celor multi sau infamia? Am facut un serviciu moralistilor sau juristilor, teologilor sau reformatorilor? Am pacatuit instigindu-te la sinucidere deci ucigindu-te, sau am pacatuit atribuindu-ti un suflet pe care nu-l aveai? Auzi cum discuta, cum tipa: l-a ofensat pe Dumnezeu, nu, a ofensat femeile; a ironizat o problema, nu a contribuit la ea; a inteles ca viata e sacra, nu, a inteles ca viata e o gluma. Aproape ca si cum a intui un adevar nu ar face loc interogatiilor asupra unui adevar opus, si amandoua nu ar fi valide. Care e finalul proceselor lor, a litigiilor lor? Stabilirea a ceea ce e licit sau a ceea ce nu e? A decide unde sta justitia? Aveai dreptate copile, statea in toti .Chiar si constiinta e facuta din multe constiinte: eu sunt acel medic si acea doctorita, prietena mea si seful meu, mama si tatal meu, tatal tau si cu tine! Eu sunt ceea ce fiecare din voi mi-a spus. Si valuri de tristete se intind pe fata mea, in van inflorite de mandrie.
Tatal tau mi-a scris din nou. De data asta e o scrisoare ce ma pune pe ganduri. Spune: „Te cunosc destul de bine pentru a evita sa te consolez, afirmand ca ai facut bine sacrificand copilul pentru tine insuti in loc de a te sacrifica tu pentru el. Stii mai bine ca mine (ai fost tu cea care mi-a spus-o cand m-ai dat afara) ca o femeie nu e o gaina, ca nu toate gainile clocesc oua, ca multe le abandoneaza, iar altele le mananca. Nici noi nu le condamnam pentru asta, sau nu mai mult decat se condamna natura insusi ce ucide cu boli
si cutremure. Te cunosc indeajuns de bine si pentru a evita sa-ti reamintesc ca aceasta cruzime a naturii si a unora dintre gaini are in ea o logica si o intelepciune; daca fiecare posibilitate de existenta ar deveni o existenta, am muri din lipsa de spatiu. Stii mai bine decat mine ca nimeni nu e indispensabil, ca lumea ar fi mers inainte la fel daca Homer si Icar si Leonardo da Vinci si Isus Cristos nu s-ar fi nascut: fiul ce ai vrut sa-l pierzi nu lasa goluri, disparitia sa nu aduce daune societatii nici viitorului. Te ranaste doar pe tine, mai ales pentru ca gandul tau a exagerat drama care poate nici macar nu e o drama. (Biata scumpa ai descoperit ca a gindi inseamna suferinta, ca a fi inteligent inseamna a fi nefericit. Poate ca ti-a scapat un al treilea punct fundamental: durerea e sarea vietii si fara de ea nu am fi umani). Nu iti scriu deci pentru compasiune. Iti scriu pentru felicitari, pentru a recunoaste ca ai invins. Dar nu pentru ca ti-ai desprins din spate povara unei gravidante si a unei maternitati: ci pentru ca ai reusit sa nu cedezi nevoii de ceilalti, chiar si nevoii de Dumnezeu. De-a dreptul contrariul a ceea ce mi s-a intamplat mie. Eh, da. Invidia pentru cei ce cred in Dumnezeu m-a asaltat atat in aceste ultime luni pana a devenit o tentatie. O recunosc admitindu-mi oboseala. Dumnezeu e un semn de exclamatie cu care se lipesc toate cioburile sparte; daca unul crede va sa zica e obosit, nu reuseste sa se descurce si singur. Tu nu obosesti pentru ca esti apoteoza dubiului al indoielii. Dumnezeu e pentru tine un semn de intrebare, chiar primul semn de intrebare dintre infinite semne de intrebare. Si doar cine se zdrobeste de intrebari pentru a gasi raspunsuri merge inainte; doar cine nu cedeaza comoditatii de a crede in Dumnezeu ca pentru a se agata de o pluta sa se odihneasca, poate reincepe din nou; pentru a se contrazice din nou, a se dezminti din nou, daruindu-si o noua durere. Prietena noastra imi spune ca pruncul e inca inauntrul tau si refuzi sa te eliberezi ca si cum tu ai vrea sa te folosesti de el pentru a te pedepsi pentru incoerenta ta si a-ti interzice sa mai traiesti. Presupun ca nu m-a informat pentru a te ruga sa nu insisti cu aceasta nebunie. In loc sa te rog te anuntca nu o sa insist prea mult. Iubesti prea mult viata pentru a nu-i auzi chemarea. Cand aceasta va veni, tu o vei asculta ca si acel ciine din Londoncare urmareste lupii urland si devine lup si el.”
De fapt maine ne intoarcem acasa. Si chiar daca cuvantul maine pare o ofensa pentru tine, o
amenintare pentru mine, nu pot decat sa privesc in jurul meu si sa-mi dau seama ca „maine” e o zi plina de posibilitati.
M-au salutat cu mult entuziasm, ca si cum as fi fost bolnava de-un picior sau de-o ureche si acum nu am decat sa incep sa-mi petrec convalescenta. M-au felicitat pentru munca ce am reusit s-o duc la bun sfarsit in ciuda dificultatilor. Mi-au adus de mancare. Si nici un cuvant despre tine. Cand am incercat eu, au luat un aer intre evaziv si incurcat: ca si cum as fi facut aluzie la o tema neplacuta si ar fi vrut sa-mi spuna nu te mai gandi ce a fost a fost. Mai tarziu prietena mea m-a luat deoparte si mi-a spus ca a consultat doctorul care sustine ca nu e cazul sa contez pe o plecare a ta spontana: daca nu te inlatura chirurgical mor de septicemie. Trebuia sa ma decid: ar fi paradoxal, ca pentru a restabili echilibrul, tu sa ma ucizi. Am atatea lucruri de facut. Tu nu le-ai inceput niciodata, eu in schimb, da. Trebuie sa-mi dezvolt cariera, de exemplu sa demonstrez ca nu sunt mai putin capabila decat un barbat. Am de luptat impotriva comoditatii semnelor de exclamare, de exemplu am de determinat lumea sa se intrebe mai des „de ce?”. Trebuie sa incetez cu mila pentru mine insumi si sa ma autoconving ca durerea nu e sarea vietii. Sarea vietii e fericirea si fericirea exista: trebuie doar sa o cauti. In sfarsit trebuie inca sa clarific misterul numit dragoste. Nu acela ce se consuma intr-un pat mangaindu-ne. Ci aceea ce am simtit-o cunoscindu-te pe tine. Imi lipsesti, copile. Imi lipsesti cat mi-ar lipsi un brat, un ochi, vocea, si totusi imi lipsesti mai putin decit ieri mai putin decit azi dimineata. E ciudat. S-ar zice ca din ce in ce furtuna se stinge inchizandu-se ca intr-o paranteza. Lupii au inceput deja sa ma cheme si nu conteaza ca sunt inca departe: de-acum se vor apropia, imi dau seama, eu ii voi urma. Cu adevarat am suferit atat de profund si indelung? Ma intreb incredula. Odata am citit intr-o carte ca duritatea unei pedepse suportate se realizeaza doar cand ne-am liberat si stupefiat; te intrebi: dar cum am facut sa suport un asemenea infern? Trebuie sa fie cu-adevarat asa, viata e extraordinara. Vindeca ranile cu o viteza nebuna. Daca n-ar ramane cicatricile, nici macar nu ne-am mai aminti ca de-acolo a curs sange. In rest pana si cicatricile se atenueaza. Se atenueaza si in sfirsit dispar. Mi se va intimpla si mie? Mi se va intimpla? Trebuie sa reusesc. Pentru ca o pretind, o cer. De fapt acum desprind portretul tau de pe perete, o sa incetez sa ma las impresionata de ochii tai bulbucati si ascund si celelalte fotografii, chiar le rup. Si fac bucati acest leagan ce l-am purtat in spate ca pe-un cosciug, il pun pe foc. Si ascund garderoba ta pentru a o darui; de fapt, o rup. Si ma programez la doctor, ii spun ca sunt de acord, intr-una din aceste zile trebuie sa te inlatur. Si apoi il chem pe tatal tau sau nu conteaza pe cine si ma culc cu el; m-am saturat de castitate. Tu esti mort dar eu sunt vie. Atat de vie ca nu-mi pare rau, si nu accept procese, nu accept verdicte, si nici macar iertarea ta. Lupii sunt aici aproape, si eu am forta de a te naste de inca o suta de ori fara a cere ajutorul nici a lui Dumnezeu nici a nimanui...Dumnezeule, ce rau! Ma simt rau dintr-o data. Ce-o fi? Din nou junghiuri. Se intind pana la
creier pentru a-l intepa ca atunci. Asud. Imi creste temperatura. A sosit momentul nostru, copile: momentul de a ne desparti. Si nu vreau. Nu vreau sa te strapunga cu lingura, pentru a te arunca la container printre vata murdara si pansamente. Nu as vrea. Dar nu am de-ales .Daca nu fug la spital sa te desprinda de aceste viscere de care ramai agatat, ma omori. Si asta nu pot s-o permit. Nu trebuie. Tu greseai spunand ca nu cred in viata, copile. Eu cred, in schimb. Imi place, chiar cu infamiile ei si intentionez s-o traiesc oricare ar fi pretul. Eu fug, copile. Si iti spun adio cu hotarare.
Deasupra mea e un tavan alb si langa mine intr-un pahar esti tu. Nu voiau sa ma lase sa te vad, dar i-am convins afirmand ca era dreptul meu, si te-au pus aici: cu un aer dezaprobator. Te privesc, in sfarsit. Si ma simt inselata pentru ca nu ai absolut nimic in comun cu copilul din fotografie. Nu esti un copil: esti un ou. Un ou gri ce pluteste in alcool roz si din care nu se intelege nimic. Te-ai sfarsit mult mai devreme decat si-au dat ei seama: nu ai ajuns niciodata sa ai unghii si piele si infinitele bogatii pe care eu ti le daruiam. Creatie a fanteziei mele, ai reusit abia sa realizezi dorinta de doua maini, doua picioare, ceva ce semana unui corp, urma unei fete cu un nasulet si doi ochi microscopici. In fond am iubit un pestisor. Din dragoste pentru un pestisor mi-am inventat un calvar in urma caruia risc sa ma sfarsesc si eu. E inacceptabil. Dar de ce nu te-am inlaturat mai devreme? De ce am pierdut atat timp pretios lasand ca tu sa ma inveninezi. Ma simt rau, toti par alarmati. Mi-au bagat ace in bratul drept si la incheietura stanga, de la ace pleaca tuburi subtiri ce urca precum serpii pana la flacoane. Infirmiera se invarte cu pasi atenti. Cand si cand intra doctorul cu un alt doctor si schimba fraze pe care nu le inteleg dar par amenintari. As da mult daca ar veni prietena mea sau tatal tau, mai bine chiar parintii mei: imi pare ca le-am auzit vocile. In schimb nu vine niciunul, in afara de cei doi cu halate albe: unul e acelasi care m-a condamnat? O clipa mai devreme s-a infuriat. A spus: dublati dozele! Dozele de ce? De pedeapsa? Am ispasit deja, trebuie sa reincep? Apoi a spus „Miscati-va, nu intelegeti ca se duce?” Cine se duce? Un ac, o persoana, viata? Viata nu poate sa plece daca nu se doreste: aici nu moare nimeni. Nici macar tu, pentru ca esti deja mort. Mort fara a stii ce inseamna a fi viu: fara a stii ce sunt culorile, gusturile, parfumurile, sunetele, sentimentele, gandul. Imi pare rau: pentru tine si pentru mine. Ma umileste. Pentru ca la ce ajuta sa zbori ca un pescarus in azur daca nu dai nastere altora ce vor naste alti pescarusi ce vor naste din nou altii pentru a zbura in vazduhul albastru? La ce serveste sa te joci ca un copil daca nu dai nastere la alti copii ce vor face altii si inca altii si inca alti pentru a se juca si a se amuza.? Ar fi trebuit sa rezisti. Trebuia sa lupti, sa invingi. Ai cedat prea devreme, te-ai resemnat prea usor; nu erai facut pentru viata. Cine se inspaiminta de doua trei povesti sau doua trei avertismente? Semanai cu tatal tau: el gaseste comod sa se odihneasca cu Dumnezeu, tu ai gasit comoda odihna de a nu te naste. Cine dintre noi a tradat? Nu eu. Sunt foarte obosita, nu-mi mai simt picioarele, cand si cand mi se incetoseaza ochii si tacerea ma inconjoara ca un roi de albine. Si totusi eu nu cedez, vezi. Ma tin tare, eu, priveste. Suntem total diferiti. Nu trebuie sa adorm. Trebuie sa stau treaza si sa gandesc. Daca gandesc, poate rezist. De cand stai in acel pahar? De ore, de zile, de ani? Poate sunt zile si imi par ani: nu te pot lasa intr-un pahar. Trebuie sa te asez intr-un loc mai decent; dar unde? Poate la radacina magnoliei. Problema e ca magnolia e departe: se afla pe timpul cand eu eram micuta. Prezentul nu are magnolie. Nici macar casa mea. Ar trebui sa te duc acasa. Dimineata, insa. Acum e noapte: tavanul alb devine negru. Si e frig. Mai bine mi-as pune paltonul sa cobor acolo jos. Hai sa mergem: te port. As vrea sa te tin in brate, copile. Dar esti asa, minuscul: nu te pot lua in brate. Te pot pune in palma unei maini si gata. Numai sa nu te fure o rafala de vant. Iata ce nu inteleg: poate sa te fure o rafala de vant si totusi cantaresti atata, ma clatin. Da-mi mana te rog, asa. Bravo. Iata, acum esti tu acela care ma conduce, ma indruma. Dar atunci nu esti ou, nu esti un pestisor: esti un copil! Imi ajungi deja la genunchi. Nu, la inima. Nu la umar. Nu deasupra umarului. Nu esti un copil, esti un barbat! Un barbat cu degete puternice si gentile. Oricum am nevoie: sunt batrana. Nu reusesc nici macar sa cobor scarile daca nu ma ajuti. Iti aduci aminte cand mergeam in sus si in jos pe aceasta scara, atenti sa nu cadem, stransi unul in altul intr-o imbratisare complice. Iti amintesti cand te invatam sa te duci singur, mergeai de putin timp si numaram scarile razand? Iti amintesti cum invatai agatandu-te de orice, clatinindu-te in timp ce eu te urmam cu mainile intinse? Si ziua cind ne certam pentru ca nu-mi ascultai sfaturile? Dupa, imi parea rau. Voiam sa-ti cer scuze dar nu-mi reusea. Te cautam pe sub spranceana si tu ma cautai pe sub sprinceana pina cand iti inflori un suris pe buze, si am inteles ca ai inteles. Apoi ce se intimpla? Gindul meu se stinge, pleoapele-mi par plumb. E somnul sau sfirsitul? Nu trebuie sa cedez somnului, sfirsitului. Ajuta-ma sa raman treaza, raspunde-mi a fost greu sa folosesti aripile? Te-au impuscat multi? I-ai impuscat si tu la rindul tau? Te-au chinuit in furnicar? Ai cedat deziluziilor, furiilor sau ai ramas drept ca un
copac puternic? Ai descoperit ce e fericirea, libertatea, bunatatea, dragostea? Sper ca sfaturile mele ti-au servit. Sper ca tu nu ai urlat niciodata blestemul atroce: „de ce m-am nascut?” Sper ca tu ai inteles ca merita:cu pretul de a suferi, cu pretul de a muri. Sunt asa de mandra de a te fi tras afara din neant cu pretul de a suferi, cu pretul de a muri. E cu-adevarat frig si tavanul alb acum chiar e negru. Dar am ajuns, iata magnolia. Culege o floare. Eu nu am reusit niciodata dar tu vei reusi. Ridica-te in virful picioarelor, intinde o mina. Asa. Unde esti? Erai aici, ma ajutai, erai mare, erai un barbat. Acum nu mai esti. E doar un pahar cu alcool in care pluteste ceva ce nu vrea sa devina un barbat, o femeie. De ce-ar fi trebuit, ma intrebi, de ce ar fi trebuit? Dar, pentru ca viata exista, copile! Imi trece frigul zicand ca viata exista, imi trece somnul, ma simt eu viata. Priveste se aprinde o lumina. Se aud voci. Cineva fuge, tipa, dispera. Dar in alta parte se nasc mii, o suta de mii de copii, si mame de viitori copii; viata nu are nevoie nici de mine nici de tine. Tu esti mort. Poate mor si eu. Dar nu conteaza. Pentru ca viata nu moare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu